Semidoctorul Costin Ilie şi-a mai făcut o labă in public.

Atitudinea pozitivă e ceva ce căutam cu toţii, de când ne ştim. O astfel de atitudine apare atunci când avem speranţă, in legatură cu lucrurile care se petrec in jur.
Atunci când nici măcar o ieşire in oraş cu prietenii nu te bucură indeajuns, nu te face să uiţi de neajunsuri, să fii optimist e ceva ce ţine de SF. Aşadar ăsta ar fi răspunsul, băi workaholicilor.

(aş vrea şi o prietenă cu juma' de normă)

Intrare liberă, popcorn moca.
la-acaju.blogspot.com

Pff. Avea dreptate domnul - ce nu te omoara te face, intr-adevar, mai puternic. Prima data cand am ramas dezamagit m-am schimbat intr-un procent de cel putin 50. A fost dur ca trebuia sa ii vad zilnic pe holuri. Mi-a trecut, m-am schimbat, m-am imbunatatit si mi-am adaugat un spoiler turbo in spate, cat sa trec mai repede peste detalii nesemnificante.
Acum e de vreo trei ori mai rau, in ideea in care nu pot vedea nici ce vreau sa vad. Si peste toate, ma simt fundamental nelamurit, in ciuda unor discutii lungi si a unor perioade de liniste acordate la cerere. Dar, si asta mi-a adus imbunatatiri de design. M-am schimbat, sunt permanent trist, si a inceput sa nu imi mai fie frica de berile baute de unul singur. Partea buna e ca am invatat sa nu mai iau nimic asa cum e dat in carte. Exista indoieli asupra oricarui lucru, si ma gandesc de trei ori inainte sa dau un raspuns. Insa nu la fel de mult cumpanesc cand vine vorba de tigari. Pufai ca o locomotiva, chiar daca stiu ca nu are legaturi prea stranse cu cine sunt eu ca om. Am senzatia ca e singura libertate care mi-a mai ramas neatinsa. Autodistrugerea.
Partea cu adevarat proasta e ca maine, cand nu o sa mai fiu ametit, nu o sa mai dau atata importanta partii bune de care vorbeam mai sus. Se va evapora. Si tot ce va mai ramane maine de vazut va fi groapa adanca in care ma aflu, din care ma chinui sa ies la fel ca un melc in rampa. Si melcii au mucus.
Eu am doar curs, de la 8. Domnul S. e la fel de aerian ca Robin Williams in Flubber, ceea ce nu da neaparat incredere unui individ care il asculta. De aia imi iau de obicei un avans de jumate de ora, timp in care las tramvaiele care merg spre Copou sa treaca pe langa mine. Iar la 9 fara un sfert cand ajung dupa ce imi termin tigara, incepe si dumnealui sa se gandeasca la pauza si la filtrul de Marlboro ramas din ziua precedenta. Asa ca urmeaza cafeaua de douazeci de minute, succedata de 45 de minute de curs. O repriza intreaga de fotbal plina de hiperbole, parabole si elipse.
Cat sunt ocupat, inca se cheama viata. Cand insa termin cu sectiunile de con, incep sa fumez, dupa un algoritm personal, serios imbibat cu o lipsa a cunostintelor in limbajele de programare. Ulterior, incep sa ma gandesc din nou la gropi si la melci. Acelasi ciclu in fiecare zi, o bucla infinita.

Am avut azi seminarul de anatomie artistica, ocazie cu care mi-am dat seama care va fi restanta pentru primul an de facultate. Cand incerc sa desenez oase imi ies, ca prin farmec, numai nave spatiale si stargate-uri. Pacat ca simtul umorului nu e materie de studiu.

Maine e premiera la Amintiri din Epoca de Aur 2. Ceea ce va dorim si dumneavoastra.

M-aşteaptă Illustrator-ul şi Photoshop-ul să termin un afiş pentru şcoală. Dacă pasiunea ar fi aşa simplu de definit, jur că nu aş fi aşteptat ultima zi ca să il definitivez. In cele din urmă am ales, ca un superficial ce sunt, o temă uşoară. Lucrurile cu adevărat importante, acelea fără de care nu poţi trăi sau măcar imagina un trai, pe alea nu le văd decât târziu. Atât de târziu, că nimic nu le mai poate transpune pe un afiş. Iar ceea ce rămâne in urma a toate astea sunt un poster greşit şi un artist ratat. Cine ar vrea să asculte un artist ratat?

Am astăzi primul interviu de job din viaţă şi un gol in stomac cât toate zilele, din cu totul alte motive. Nu-mi place afişul ultimelor mele luni. Clientul pare fericit, designerul e mort. Dar diferenţa intre aparenţă şi certitudine nu mai impresionează pe nimeni. Cu Brett Anderson, inainte.